Uneori mi-e ruşine să spun că-s român în Italia

Un început de an calm la prima vedere…nimeni nu zice nimic, nu aduce nimic nou, nu anunţă nicio “bombă”…e liniştea dinaintea furtunii…sau a erupţiei unui vulcan…furtuna sau vulcanul reprezentând asociaţionismul românesc din Italia. Deja semnele unor lupte intestine, a unor schimbări majore sau  a unor “spectacole” ieftine ies pe ici pe colo. Şi totul nu pentru acţiuni care să arate faţa curată a noastră (după cum făceam apel în penultima postare), ci după ciolan…dar pentru mine ciudat este că ciolanul încă nu ştie nimeni ce gust are sau cum poate fi obţinut…nu, nici măcar cât va ţine de foame nu ştie nimeni…e caracteristic multora dintre cei care au venit în Italia…puţini ştiau ce vor găsi aici, ştiau însă că îi aşteaptă câinii cu covrigi în coadă…şi când nu ştii ce poţi face cu puterea la care tânjeşti, ridicolul e dublu…ca şi cum te-ai pune în faţa unei table de şah, fără să ştii regulile, şi uitându-te la piese îţi închipui cocălari şi piţipoance, ca-n fotografia de mai sus…pe măsură ce evenimentele se vor derula voi încerca şi eu să le aduc la cunoştinţă
…uneori mi-e ruşine să spun că-s român în Italia…